Un drum până la Curtea de Argeş

Puşa Teodorescu este cel mai cult om din Curtea de Argeş. Reuşise în anii comunismului să emigreze în Canada. Putea ajunge funcţionar cultural în orice for mondial. A ales să se întoarcă în România să-şi îngrijească tatăl bătrân şi sora bolnavă. Tatăl ei a murit, sora ei nu s-a vindecat, iar Puşa e acum angajată a muzeului local. Trăieşte între zidurile Basarabilor, lângă Biserica Nicolae Domnesc. Face risipă de erudiţie în faţa grupurilor de turişti. Dă drumul unui şuvoi de citate în câteva limbi europene pentru nişte vizitatorii autohtoni sau veniţi de aiurea. Ştăbimea locală nu-i acordă nici un respect. Ba mai mult, unii o cred puţin zărghită, mustăcesc la auzul numelui ei. Fiinţa asta vieţuieşte într-o singurătate cât Munţii Făgăraş. Nu-i o retrasă, o timidă. Dimpotrivă, ştie să acroşeze în probleme care ţin de buna stare a Bisericii Nicolae Domnesc, dar spre ghinionul ei nu e luată în serios. Şeful ei de la muzeu nu o înţelege şi cred că nimeni din oraşul ei nu o înţelege. N-a avut norocul ca atunci, în Canada, să urle în mintea ei o voce care să-i spună: “ Stai aici proasto, nu te întoarce în România. Ce vrei să faci tu la Curtea de Argeş? Acolo oamenii trăiesc pentru bani şi răfuieli, ce ştii tu să faci nu-i acolo un motiv de fală, ci de dispreţ.” Nici un sfătuitor viu nu a avut prin preajmă sau în orice caz nu unul convingător. Tenebra românească a fost mai puternică, a ademenit-o cu sentimentele datoriei familiale şi a adus-o înapoi să o sacrifice.

Am stat în ograda domnească vreo câteva ore într-un ger de crăpau pietrele Basarabilor. Ne-am încălzit vorbind. O invităm pe Puşa la masă la o ciorbă caldă în restaurantul celui mai mare hotel din Curtea de Argeş. Bem un păhărel de pălincă şi vorbim. Puşa mai face câte o confesiune, mai divaghează, devine patetică, anumite poveşti o fac să plângă. Suferă de mania persecuţiei, resorturile ei interioare nu sunt compatibile cu bolovănimea vicleană a concitadinilor ei. Patronul hotelului traversează restaurantul. E un tip la vreo cincizeci de ani, seamănă cu Omar Sharif. E vizibil jenat că Puşa se află la masă în restaurantul său. Ne întreabă cât mai stăm şi ne arată ceasul. Gradele invizibile, dar certe de pe umerii săi şi sentimentul că e un personaj influent în oraş l-au împins la acest gest de mitocan. O gafă, domnule hotelier! Nu o să fiţi niciodată o Puşa T. a turismului local.

Istoria Munteniei începe cu un mister. Cine a fost Negru Vodă? A existat cu adevărat sau e doar o legendă a cărturarilor medievali? La temeliile Ţării Româneşti se află o negură pe care nimeni nu a risipit-o pe deplin. Potrivit legendei, Negru Vodă a trecut munţii din Ardeal în Muntenia, împreună cu boierii şi oastea sa, şi a înfiinţat aici un stat medieval românesc. Nici un document nu pomeneşte însă de Negru Vodă. De Basarab da şi acesta este recunoscut de istorici ca fiind întemeietorul Ţării Româneşti. El este pomenit într-o cronică maghiară: “ Basarab, fiul lui Thocomeri”. Sunt istorici care îl identifică pe Basarab cu Negru Vodă. De ce Negru? Miron Costin, care s-a inspirat şi el din legende, explică: “ era negru la faţă”. Atât. Şi de ce pe tatăl lui Basarab îl chema Thocomeri? Unii istorici consideră că e numele slav Tihomir pocit de cronicarul maghiar. Alţii mai îndrăzneţi lovesc teoria originii slavo-române a lui Basarab drept în moalele capului şi susţin că Basarab şi tatăl său erau căpetenii cumane de la poalele Munţilor Făgăraş. Au trecut munţii cu misiunea oficială de a extinde puterea regatului maghiar la sud de Carpaţi, dar odată ajunşi aici au întemeiat un stat propriu şi independent de Ungaria. Dacă regele maghiar s-a supărat şi a venit să-l pedepseasă pe Basarab ajuns voievod în Valahia, acesta a ripostat şi la Posada i-a strivit sub stânci mai toată armata. În cronica maghiară Basarab e numit “infidelul”. El sau Negru Vodă a trecut munţii catolic, cu o familie catolică şi cu o curte catolică. După ce s-a stabilit la sud de Carpaţi a devenit ortodox, chiar dacă soţia sa, Marghita, a rămas catolică. Îmbrăţişând ortodoxia, Basarab ( Tată stăpânitor în limba cumană ) s-a făcut ctitor de biserici ortodoxe. De aici încolo, chiar dacă unele doamne vor fi de confesiune catolică, domnii Munteniei vor fi ortodocşi. Cam acestea sunt datele începuturilor. Sigur, sunt destui care în descendenţa lui Haşdeu îl consideră pe Basarab urmaş de sânge şi spirit al regilor daci şi ar fi ajuns la Curtea de Argeş nu peste Făgăraş, ci venind din Ţara Haţegului după o haltă prin Oltenia.
Să ne imaginăm acest scenariu: un lider militar şi politic căruia i se spune Negru Vodă, fiindcă are un facies mai închis la culoare şi din acest motiv poate fi de origine cumană, se stabileşte la sud de Carpaţi şi întemeiază un stat. E clar o voinţă de putere pusă în act. Cum îşi managerizează Negru Vodă această acţiune întemeietoare? Adoptă religia celor pe care îi va stapâni în hotarele noii sale ţări, adică se face ortodox, aşa cum erau locuitorii cnezatelor de la sud de Carpaţi. Ar fi fost o mişcare sinucigaşă aceea de ai obliga pe locuitorii de atunci ai Munteniei şi Olteniei să treacă la catolicism. Era mult mai uşor şi eficient să renunţe el la catolicism mai ales că dacă era de origine cumană stratul de creştinism era încă destul de subţire. Pasul al doilea a fost acela de a dobândi independenţa şi recunoaşterea noului său stat.

Bătălia de la Posada i-a consfiinţit această dorinţă. Pe plan intern trebuia să-şi subordoneze familiile care stăpâneau la venirea sa , dar mai ales să-i recompenseze pe cei care veniseră cu el şi pe sprijinul cărora putea să se bizuie puterea voievodală. A dat pământuri şi ranguri, întemeind astfel boierimea munteană. A existat aşadar ceea ce numim astăzi “o structură de putere”. Pare plauzibil acest scenariu. Sunt astăzi structuri de putere care pentru a se fixa nu traversează spaţiul geografic, ci ideologiile şi sistemele, dar respectă aceleaşi exigenţe ale întemeierii: rezolvă chestiunea consonaţei de valori cu supuşii ( ori impun, ori adoptă ), obţin sau încearcă să obţină recunoaşterea din afară şi distribuie privilegiile colaboratorilor, întemeiază casta pe care se poate sprijini edificiul puterii.

Ca ins învăţat la şcoală că suntem urmaşii Daciei şi ai Romei nu mă frustrează ideea că întemeietorul Ţării Româneşti ar fi fost cuman, deşi nu puţini sunt cei pe care o astfel de ipoteză i-ar face să sară ca arşi, mai ales pe aceia pentru care Basarabii sunt puternicul şi longevivul neam de lideri daci. Să ne amintim însă că toate statele medievale sunt întemeiate de migratori. E adevărat că unii au fost de neam germanic şi nu turanic ca în presupusul nostru caz. Esenţial este însă că acest Basarab, Negru Vodă sau cine a fost în realitate a creat matricea statală pentru nişte populaţii româno-slavo-cumane de care altfel ar fi dispus oricine după bunul plac. A activat, cum ar spune esotericii, principiul coagula.

Sunt mistere vechi, în marginea cărora nu-i este interzis nimănui să fabuleze. Un popor are însă şi mistere noi, aproape noi nouţe, cum ar fi la noi Revoluţia Română. Originea Basarabilor nu mai este un mister iradiant decât pentru unii istorici şi dezlegarea acestuia nu mai poate fi decât un hobby, fără să fie relevant pentru noi cei de astăzi. Putem să ne gândim doar că în “fiinţa naţională” filonul cuman, deci turanic-asiatic, e mai puternic decât am fost învăţaţi la şcoală şi în consecinţă anumite trăsături psiho-sociale sunt de provenienţă orientală nu numai pe linie religioasă ( ortodoxia ), ci şi etnică. În schimb, revoluţia română pune problema adevărului contemporan, deci activ. Desigur, “structura de putere” din decembrie 1989 ar putea avea următorul mesaj şi din practica ei ulterioară chiar reiese acesta: “ v-am scăpat de dictatură şi vă dau democraţie, v-am scăpat de sărăcia magazinelor şi vă dau supermaketuri, dar lasaţi-o mai moale cu scotocirea prin subteranele Revoluţiei şi acceptaţi varianta oficială şi nu întrebaţi despre originea anumitor averi- e răsplata meritată pentru tot ce fac în folosul naţiunii.” Părinţii fondatori ai statului post-comunist îşi ocrotesc misterele. Revoluţia română e un mister îngropat într-un morman de false dezvăluiri şi adevăruri pe jumătate. Singurul lucru cert e că atunci au fost împuşcaţi nişte oameni, că pe asfalt au fost văzute nişte cadavre. Inclusiv Ceauşeştii au fost văzuţi executaţi la televizor. În jurul acestor omucideri creşte pâsla incertitudinilor, negura necunoaşterii: revoltă populară spontană cu emanaţi sau desfăşurarea unui plan bine întocmit? O afacere internă sau o operă şi cu autori din afară? Astfel de întrebări au frământat spaţiul public în toţi anii 90, dar în orice răspuns se insinuează ceaţa. De altfel, la 15 ani de la Revoluţie interesul public pentru toate aceste lucruri a scăzut, poate şi din cauza inflaţiei de dezvăluiri în mass media. Misterul s-a sufocat în mormanul de secrete făcute publice. Celor născuţi după revoluţie nu le pasă de ce s-a întâmplat atunci, sau primesc de-a gata răspunsurile părinţilor şi bunicilor. Poate unii istorici se mai străduiesc să afle cum s-a făcut nevăzută prima revoluţie în direct.

Spre deosebire de un mister vechi de câteva sute de ani, misterul contemporan intră prin toate interstiţiile realităţii încât ajunge să ne conţină. Mai mult, realitatea evoluează o vreme influenţată de acele lucruri ascunse. Dacă lucrurile ocultate sunt compromiţătoare ele exercită o influenţă toxică asupra realităţii.
Normalitatea există într-o ţară unde adevărul şi nu misterul este fondator.