Un drum până la Curtea de Argeş

Puşa Teodorescu este cel mai cult om din Curtea de Argeş. Reuşise în anii comunismului să emigreze în Canada. Putea ajunge funcţionar cultural în orice for mondial. A ales să se întoarcă în România să-şi îngrijească tatăl bătrân şi sora bolnavă. Tatăl ei a murit, sora ei nu s-a vindecat, iar Puşa e acum angajată a muzeului local. Trăieşte între zidurile Basarabilor, lângă Biserica Nicolae Domnesc. Face risipă de erudiţie în faţa grupurilor de turişti. Dă drumul unui şuvoi de citate în câteva limbi europene pentru nişte vizitatorii autohtoni sau veniţi de aiurea. Ştăbimea locală nu-i acordă nici un respect. Ba mai mult, unii o cred puţin zărghită, mustăcesc la auzul numelui ei. Fiinţa asta vieţuieşte într-o singurătate cât Munţii Făgăraş. Nu-i o retrasă, o timidă. Dimpotrivă, ştie să acroşeze în probleme care ţin de buna stare a Bisericii Nicolae Domnesc, dar spre ghinionul ei nu e luată în serios. Şeful ei de la muzeu nu o înţelege şi cred că nimeni din oraşul ei nu o înţelege. N-a avut norocul ca atunci, în Canada, să urle în mintea ei o voce care să-i spună: “ Stai aici proasto, nu te întoarce în România. Ce vrei să faci tu la Curtea de Argeş? Acolo oamenii trăiesc pentru bani şi răfuieli, ce ştii tu să faci nu-i acolo un motiv de fală, ci de dispreţ.” Nici un sfătuitor viu nu a avut prin preajmă sau în orice caz nu unul convingător. Tenebra românească a fost mai puternică, a ademenit-o cu sentimentele datoriei familiale şi a adus-o înapoi să o sacrifice.

Am stat în ograda domnească vreo câteva ore într-un ger de crăpau pietrele Basarabilor. Ne-am încălzit vorbind. O invităm pe Puşa la masă la o ciorbă caldă în restaurantul celui mai mare hotel din Curtea de Argeş. Bem un păhărel de pălincă şi vorbim. Puşa mai face câte o confesiune, mai divaghează, devine patetică, anumite poveşti o fac să plângă. Suferă de mania persecuţiei, resorturile ei interioare nu sunt compatibile cu bolovănimea vicleană a concitadinilor ei. Patronul hotelului traversează restaurantul. E un tip la vreo cincizeci de ani, seamănă cu Omar Sharif. E vizibil jenat că Puşa se află la masă în restaurantul său. Ne întreabă cât mai stăm şi ne arată ceasul. Gradele invizibile, dar certe de pe umerii săi şi sentimentul că e un personaj influent în oraş l-au împins la acest gest de mitocan. O gafă, domnule hotelier! Nu o să fiţi niciodată o Puşa T. a turismului local.

Istoria Munteniei începe cu un mister. Cine a fost Negru Vodă? A existat cu adevărat sau e doar o legendă a cărturarilor medievali? La temeliile Ţării Româneşti se află o negură pe care nimeni nu a risipit-o pe deplin. Potrivit legendei, Negru Vodă a trecut munţii din Ardeal în Muntenia, împreună cu boierii şi oastea sa, şi a înfiinţat aici un stat medieval românesc. Nici un document nu pomeneşte însă de Negru Vodă. De Basarab da şi acesta este recunoscut de istorici ca fiind întemeietorul Ţării Româneşti. El este pomenit într-o cronică maghiară: “ Basarab, fiul lui Thocomeri”. Sunt istorici care îl identifică pe Basarab cu Negru Vodă. De ce Negru? Miron Costin, care s-a inspirat şi el din legende, explică: “ era negru la faţă”. Atât. Şi de ce pe tatăl lui Basarab îl chema Thocomeri? Unii istorici consideră că e numele slav Tihomir pocit de cronicarul maghiar. Alţii mai îndrăzneţi lovesc teoria originii slavo-române a lui Basarab drept în moalele capului şi susţin că Basarab şi tatăl său erau căpetenii cumane de la poalele Munţilor Făgăraş. Au trecut munţii cu misiunea oficială de a extinde puterea regatului maghiar la sud de Carpaţi, dar odată ajunşi aici au întemeiat un stat propriu şi independent de Ungaria. Dacă regele maghiar s-a supărat şi a venit să-l pedepseasă pe Basarab ajuns voievod în Valahia, acesta a ripostat şi la Posada i-a strivit sub stânci mai toată armata. În cronica maghiară Basarab e numit “infidelul”. El sau Negru Vodă a trecut munţii catolic, cu o familie catolică şi cu o curte catolică. După ce s-a stabilit la sud de Carpaţi a devenit ortodox, chiar dacă soţia sa, Marghita, a rămas catolică. Îmbrăţişând ortodoxia, Basarab ( Tată stăpânitor în limba cumană ) s-a făcut ctitor de biserici ortodoxe. De aici încolo, chiar dacă unele doamne vor fi de confesiune catolică, domnii Munteniei vor fi ortodocşi. Cam acestea sunt datele începuturilor. Sigur, sunt destui care în descendenţa lui Haşdeu îl consideră pe Basarab urmaş de sânge şi spirit al regilor daci şi ar fi ajuns la Curtea de Argeş nu peste Făgăraş, ci venind din Ţara Haţegului după o haltă prin Oltenia.
Să ne imaginăm acest scenariu: un lider militar şi politic căruia i se spune Negru Vodă, fiindcă are un facies mai închis la culoare şi din acest motiv poate fi de origine cumană, se stabileşte la sud de Carpaţi şi întemeiază un stat. E clar o voinţă de putere pusă în act. Cum îşi managerizează Negru Vodă această acţiune întemeietoare? Adoptă religia celor pe care îi va stapâni în hotarele noii sale ţări, adică se face ortodox, aşa cum erau locuitorii cnezatelor de la sud de Carpaţi. Ar fi fost o mişcare sinucigaşă aceea de ai obliga pe locuitorii de atunci ai Munteniei şi Olteniei să treacă la catolicism. Era mult mai uşor şi eficient să renunţe el la catolicism mai ales că dacă era de origine cumană stratul de creştinism era încă destul de subţire. Pasul al doilea a fost acela de a dobândi independenţa şi recunoaşterea noului său stat.

Bătălia de la Posada i-a consfiinţit această dorinţă. Pe plan intern trebuia să-şi subordoneze familiile care stăpâneau la venirea sa , dar mai ales să-i recompenseze pe cei care veniseră cu el şi pe sprijinul cărora putea să se bizuie puterea voievodală. A dat pământuri şi ranguri, întemeind astfel boierimea munteană. A existat aşadar ceea ce numim astăzi “o structură de putere”. Pare plauzibil acest scenariu. Sunt astăzi structuri de putere care pentru a se fixa nu traversează spaţiul geografic, ci ideologiile şi sistemele, dar respectă aceleaşi exigenţe ale întemeierii: rezolvă chestiunea consonaţei de valori cu supuşii ( ori impun, ori adoptă ), obţin sau încearcă să obţină recunoaşterea din afară şi distribuie privilegiile colaboratorilor, întemeiază casta pe care se poate sprijini edificiul puterii.

Ca ins învăţat la şcoală că suntem urmaşii Daciei şi ai Romei nu mă frustrează ideea că întemeietorul Ţării Româneşti ar fi fost cuman, deşi nu puţini sunt cei pe care o astfel de ipoteză i-ar face să sară ca arşi, mai ales pe aceia pentru care Basarabii sunt puternicul şi longevivul neam de lideri daci. Să ne amintim însă că toate statele medievale sunt întemeiate de migratori. E adevărat că unii au fost de neam germanic şi nu turanic ca în presupusul nostru caz. Esenţial este însă că acest Basarab, Negru Vodă sau cine a fost în realitate a creat matricea statală pentru nişte populaţii româno-slavo-cumane de care altfel ar fi dispus oricine după bunul plac. A activat, cum ar spune esotericii, principiul coagula.

Sunt mistere vechi, în marginea cărora nu-i este interzis nimănui să fabuleze. Un popor are însă şi mistere noi, aproape noi nouţe, cum ar fi la noi Revoluţia Română. Originea Basarabilor nu mai este un mister iradiant decât pentru unii istorici şi dezlegarea acestuia nu mai poate fi decât un hobby, fără să fie relevant pentru noi cei de astăzi. Putem să ne gândim doar că în “fiinţa naţională” filonul cuman, deci turanic-asiatic, e mai puternic decât am fost învăţaţi la şcoală şi în consecinţă anumite trăsături psiho-sociale sunt de provenienţă orientală nu numai pe linie religioasă ( ortodoxia ), ci şi etnică. În schimb, revoluţia română pune problema adevărului contemporan, deci activ. Desigur, “structura de putere” din decembrie 1989 ar putea avea următorul mesaj şi din practica ei ulterioară chiar reiese acesta: “ v-am scăpat de dictatură şi vă dau democraţie, v-am scăpat de sărăcia magazinelor şi vă dau supermaketuri, dar lasaţi-o mai moale cu scotocirea prin subteranele Revoluţiei şi acceptaţi varianta oficială şi nu întrebaţi despre originea anumitor averi- e răsplata meritată pentru tot ce fac în folosul naţiunii.” Părinţii fondatori ai statului post-comunist îşi ocrotesc misterele. Revoluţia română e un mister îngropat într-un morman de false dezvăluiri şi adevăruri pe jumătate. Singurul lucru cert e că atunci au fost împuşcaţi nişte oameni, că pe asfalt au fost văzute nişte cadavre. Inclusiv Ceauşeştii au fost văzuţi executaţi la televizor. În jurul acestor omucideri creşte pâsla incertitudinilor, negura necunoaşterii: revoltă populară spontană cu emanaţi sau desfăşurarea unui plan bine întocmit? O afacere internă sau o operă şi cu autori din afară? Astfel de întrebări au frământat spaţiul public în toţi anii 90, dar în orice răspuns se insinuează ceaţa. De altfel, la 15 ani de la Revoluţie interesul public pentru toate aceste lucruri a scăzut, poate şi din cauza inflaţiei de dezvăluiri în mass media. Misterul s-a sufocat în mormanul de secrete făcute publice. Celor născuţi după revoluţie nu le pasă de ce s-a întâmplat atunci, sau primesc de-a gata răspunsurile părinţilor şi bunicilor. Poate unii istorici se mai străduiesc să afle cum s-a făcut nevăzută prima revoluţie în direct.

Spre deosebire de un mister vechi de câteva sute de ani, misterul contemporan intră prin toate interstiţiile realităţii încât ajunge să ne conţină. Mai mult, realitatea evoluează o vreme influenţată de acele lucruri ascunse. Dacă lucrurile ocultate sunt compromiţătoare ele exercită o influenţă toxică asupra realităţii.
Normalitatea există într-o ţară unde adevărul şi nu misterul este fondator.

Purtati prin munti de cai putere

Nasaud, un orasel care stapaneste jumatate din numele unui judet: Bistrita Nasaud. Orasul era altadata o resedinta, avea responsabilitati administrative peste un intreg tinut. Era in acelasi timp un targ, unde gaseai marfuri vieneze si branzeturi din Muntii Rodnei. Erau ce-i drept si vremuri de supunere. Autoritatile imperiale de la Viena au infiintat aici in 1762 Regimentul 2 de graniceri si in 1784 institutul militar pentru formarea ofiterilor. Nasaudenii, numiti catanele negre din cauza culorii vesmintelor lucrate in gospodarie, au luptat sub steag austriac in mai toata Europa. S-au batut si cu Napoleon Bonaparte, la Arcola, in nordul Italiei. Istorie militara la Nasaud, dar si istorie literara. Aici au invatat poetul George Cosbuc si romancierul Liviu Rebreanu. Aici s-a nascut Veronica Micle, ea insasi poeta, dar mai cunoscuta ca iubita si muza a lui Mihai Eminescu. Nasaudul are poate multe lucruri de oferit, dar pentru noi astazi este punct de plecare intr-o calatorie prin Carpati, cu trenul. Am ajuns aici de la Bistrita, cale de 22 de km cu masina, si acum ne grabim spre gara sa prindem acceleratul care vine de la Timisoara si merge la Iasi.

Inainte sa intre pe valea Ilvei, trenul urmeaza aproape 20 de km Valea Somesului Mare, trecand prin sate ca Rebrisoara, Nepos si Feldru. Peste dealuri, spre nord vest se inalta piramidele inzapezite ale Muntilor Rodnei, cei mai semeti munti din toti Carpatii Orientali.

O calatorie cu trenul are un farmec al ei, pe care nu-l cunosti din viteza masinii sau pedaland calare pe o bicicleta. Farmec si siguranta, fiindca drumul de fier e lipsit de riscurile unei sosele circulate. Privesti pe geam, atent numai la oferta vizuala a traseului. Odata pus trenul in miscare, grijile care te-au framantat pana adineauri iti ies din suflet, raman in urma, agatate in maracinii din marginea caii ferate. Bucuria contemplarii din mersul trenului iti sporeste receptivitatea la privelistile care fug inapoi de o parte si de alta a vagoanelor. Uite in fata un munte, e inca departe, dar dupa un sfert de ora, iata-l ramas in urma, vazut altfel, compus din alte imagini.Cand stai pe loc si ai timp sa privesti , exploatezi peisajul pana la epuizare. Din mersul implacabil al trenului insa privirea e nevoita sa apuce mai repede, oarecum infrigurata, cat mai multe imagini. Trenul te supune unei contemplatii active, unui continuu exercitiu de atentie, ca sa nu-ti scape detaliile fugitive ale unei privelisti vaste si ea in continua miscare.


Calatorim acum de-a lungul uneia dintre cele mai pitoresti vai din Carpatii Romanesti: valea Ilvei care strabate de la est la vest muntii Bargaului. Poate la lectia de geografie, acesti munti au trecut neobservati, din cauza faimei altor masive carpatice, Bucegii sau Retezatul. Ajuns in muntii Bargaului nu descoperi ce-i drept varfuri semete si luciul unor lacuri alpine agatate in buza abisurilor de piatra. Gasesti insa peisaje ca in lumea povestilor patriarhale. Padurea de molid coboara pana in marginea satelor ce par niste gradini intinse in vecinatatea unei salbaticii strunite din vechime de om cu securea si plugul. Valea Ilvei este o vale umanizata. Urci spre inima muntelui strabatand sate ca Ilva Mica, Magura Ilvei, Ilva Mare, Lunca Ilvei, ai spune ca toate la un loc sunt de fapt un singur sat intins pe o lungime de 40 km.
Stapanind peisajul din lunca raului pana pe culmile impadurite ale muntilor, zapada aliata pe alocuri cu fuioare de ceata impune privelistilor un aer de irealitate. Ne deplasam parca printr-o expozitie de pictura naiva a unui artist care indragostit de feeria iernilor la munte a creat un singur tablou, dar unul imens, care isi inconjoara privitorii.
Dincolo de frumusetea iernatica a peisajelor ce bucura ochiul, muntii Bargaului au o poveste a lor, fascinanta pentru cei pasionati de geologie. Muntii acestia s-au format, cum spun geografii, prin incretire. Cand parea sa se astearna pacea peste culmile lor
intinse, din miezul nelinistit al pamantului a izbucnit in cateva locuri lava fierbinte si incandescenta. Activi o vreme, vulcanii au modificat relieful. Dupa ce s-au stins, au ramas in urma conuri vulcanice si straturi de lava racita. Martori ai vulcanilor sunt magurile de astazi, piramidele cu paduri si pasuni care domina imprejurimile: Miroslava, Magurita, Bargau si cea mai inalta, Heniul Mare, 1612 m inaltime. Aceste conuri impadurite strajuiesc vaile si dau un reper privirii ispitite sa rataceasca in toate partile.

Furati de peisaj nici n-am simtit cand au trecut 45 de minute, timpul necesar acceleratului sa ajunga la Lunca Ilvei. E singura gara dintre Nasaud si Lunca Ilvei unde opreste trenul ce vine de la Timisoara. Un moment de neatentie de pierdere in contemplatie si ai ratat vizitarea unuia dintre cele mai pitoresti sate din Ardeal.

Lunca Ilvei este cea mai in amonte localitate de pe valea Ilvei. Cuibarit intre culmile impadurite ale Muntilor Bargaului, satul are o existenta imemoriala. Muntenii par sa traiasca aici de la facerea lumii. Sigur, acest sat patriarhal nu a fost ocolit de istorie. Stramosii taranilor de astazi vor fi carat piatra pentru drumul construit de romani peste munte pe Bargaie. Din Lunca Ilvei au fost recrutati tineri barbati sa lupte pentru imparatul de la Viena pe toate fronturile Europei. Franz Iosef chiar a vizitat aceste locuri si nu a lasat nerasplatit sangele varsat de soldatii tarani de pe valea Ilvei: a acordat privilegii economice, sociale si culturale. Taranii de pe Valea Ilvei au avut dreptul in schimbul serviciului lor militar sa stapaneasca pamanturi intinse, pasuni si paduri.
Lunca Ilvei este asezata intre tari: spre apus ramane in urma Ardealul, spre Rasarit incepe de pe cumpana apelor Bucovina. Intr-o ora doua de mers pe jos prin paduri de molid intalnind in cale izvoare de apa minerala treci deja in Moldova. Pantele domoale de la izvoarele Ilvei spre Vatra Dornei au permis construirea caii ferate care leaga in prezent Lunca Ilvei cu lumea. Este ce-I drept si un drum ce urca pe vale de la Nasaud, dar turistii prefera calatoria cu trenul. M-am convins de acest lucru explorand o multime de siteuri pe Internet in cursul unei documentari despre Centrul de Calarie de la Lunca Ilvei. Este detinatia noastra in acest sat. Gazda, Julian Ross, un englez care a schimbat biroul de proiectari din Londra cu acest sat patriarhal unde si-a construit o pensiune si a intemeiat un centru de calarie pentru turisti.



In cativa ani Julian a reusit sa aiba in ograda 25 de cai. A cumparat iepe de rasa de la Lucina si Beclean si iepele I-au umplut gradina cu manji: hutuli, lipitani, semigrei si arabi. Podoaba hergheliei sunt hutulii, rasa pretioasa pe de o parte datorita numarului mic de exemplare la nivel mondial si pe de alta parte datorita vechimei sale: hutulii au fost caii razboinicilor. Cai iuti si rezistenti hutulii vor fi avut si ei o contributie la victoriile lui Stefan cel Mare.

Caii lui Julian poarta pe spinarile lor brune nu luptatori ci turisti. Vara Julian organizeaza expeditii ecvestre de 3, 5 sau 10 zile din Muntii Bargaului pana in Bucovina, pretul unei astfel de calatorii variind de la 300 la 800 de lire sterline. Cei care nu vor sa invete sa calareasca pot alege o plimbare cu caleasca sau iarna cu sania pana la pasul Tihuta 100 euro pe zi pentru un grup de turisti.
Calestile si saniile au fost reconditionate sau construite la fieraria lui Julian. O caleasca dateaza de pe vremea regelui Carol al 2 lea si a fost cumparata de la un taran. Cealalta caleasca e mai noua, de prin anii 80 si a fost construita pentru armata. Vara calestile urca prin paduri pana la Pasul Tihuta, refacand calatoria lui Jonatan Harker, personajul din romanul Dracula al lui Bram Stoker.
Ne-am trezit dornici sa pornim intr-o plimbare cu sania trasa de cai pana la pasul Tihuta- Piatra Fantanele. Nu pierdem ocazia sa spunem ca pensiunea familiei Ross are 16 locuri de cazare, preturile variind de la 6 la 10 euro pe zi.
Pentru calatoria noastra de astazi pana la Tihuta, Julian a inhamat la sanie un cal arab si unul semigreu. Avem in fata vreo 18 km de drum. Parasim soseaua principala, intram pe o ulita care in curand se va preface intr-un autentic drum de munte ce urmeaza malurile paraului Iliuta. Ici, colo cate o gospodarie in marginea unei gradini vecine cu padurea. Satul e pe sfarsite, simtim deja mirosul de cetina de brad, dar si de scanduri proaspat scoase din gater. Oamenii de aici traiesc de pe urma lemnului exploatat. Intr-un sat unde nu creste nici graul nici porumbul, intr-o vreme cand nici pastoritul nu mai aduce profit, padurea, molizii se transforma iute in bani. Urcam pe un drum forestier cu zapada tasata de rotile camioanelor.
Scrutam desisul padurii, poate zarim vreo salbaticiune, o caprioara sau de ce nu un lup singuratic. Nu vedem decat urme de-a lungul malurilor inzapezite sau pierzandu-se printre molizi. Dintre cetini cine stie poate ochi de fiara ne pandesc. Sau in inima padurii intr-un luminis zapada e inrosita cu sange. Coltii lupilor au sfasiat acolo in puterea noptii carnea ciutei batrane.
In timp ce urcam pe malul unui parau abia susurand de sub gheturi, salbaticia isi consolideaza stapanirea. Lunca Ilvei a ramas departe in urma, Tihuta nu se zareste inca. Talpile metalice ale saniei taie omatul neumblat nici macar de salbaticiuni. Imaginatia unui romancier irlandez a facut din aceste locuri tinutul unui personaj de groaza Dracula. Chiar daca e negura si intunecata-I padurea nu simt nimic inspaimantator in atmosfera locului. Nici gandul ca prin desisuri se preumbla o haita de lupi nu ma infricoseaza. Lumina de iarna, cetina incarcata cu zapada pufoasa singuratatea si linistea imprejurimilor ma duce cu gandul mai degraba la duhuri pasnice ale padurii si ele stingherite de ger si tacere.



Ajunsi pe culme in marginea nordica a pasului Tihuta privelistea se deschide din albul zapezii distingem gospodariile localnicilor. Ajungem in sfarsit in fata hotelului castel Dracula. Hotelul a fost inaugurat la inceputul anilor 80 pentru a trage foloase turistice de pe urma fictiunii lui Bram Stoker. Cum cei mai numerosi fani ai lui Dracula sunt in Occident miza a fost de la bun inceput sa atraga prin aceste locuri turisti straini. Hotelul are 140 de locuri de cazare cu preturi cuprinse intre 30 si 50 de euro pt o camera.


Contele Dracula poarta uneori , sub mantia-i neagra, o bluza albastra de trening si in picioare adidasi albi. Cu toate acestea, personajul reuseste sa-i inspaimante pe vizitatorii mai slabi de inger. Niste japonezi au rupt-o la fuga pierzandu-si pe scari aparatele de fotografiat si nu s-au mai oprit decat in parcarea din fata hotelului. Un cameraman german a scapat pe jos aparatul de filmat, un ditamai bodyguardul unui politician a lesinat, iar niste fotbalisti italieni s-au faultat serios inghesuindu-se prin intuneric spre iesire. Altii, mai tari din fire, vazandu-si sotiile topite de frica, l-au luat la pumni pe bietul dracula.
Nu vrem sa sporim misterul din subsolurile castelului, dar nici sa-l spulberam. Sunt turisti, mai ales straini, pasionati de legenda contelui dracula, personajul lui Bram Stoker. Turism la pasul Tihuta nu inseamna insa numai excitatia unor fani ai literaturii cu vampiri.
E de ajuns doar sa iesi pe terasa inalta a hotelului ca sa descoperi frumusetea fabuloasa a peisajului din jur. Spre sud se zaresc clinurile impadurite si creasta golasa a Muntilor Caliman, spre vest valea Bistritei Ardelene, iar spre nord peste culmile Bargaielor, se vad varfurile stancoase ale Muntilor Rodna. Pasul Tihuta, sau Piatra Fantanele, pare intre aceste masive o mare cu valuri impietrite. Relieful valureste domol intr-o liniste imensa abia tulburata de hamaitul indepartat al unui caine. Pasul Tihuta, 1227 m altitudine, loc generos de trecere intre Ardeal si Moldova, a fost strabatut din vechime de armate, de negustori si de ciobani. Romanii au construit prin preajma un drum pavat, austriecii chiar in anul cand a urcat pe tron Iosif al doilea, in 1780 au inceput construirea unui drum pe care l-au terminat 7 ani mai tarziu. Şoseaua actuală e mai tot timpul în reparaţii, dar şi aşa prin pasul Tihuta trec camioane cu marfuri, autorturisme si nu putine autocare cu turisti, unii porniti tocmai din Bucuresti intr-o calatorie tematica Dracula, cu opriri la Castelul Bran, Sighisoara si in final, hotelul de la Piatra Fantanele.

Lunca Ilvei este situata la jumataea distantei dintre Nasaud si Vatra Dornei, asa ca ne asteptam ca in 45 de minute sa ajungem in celebra statiune bucovineana, finalul calatoriei noastre de astazi. Lasam in urma satul bistritean si intram din nou in paduri de molid care imbraca de o parte si de alta calea ferata. Trenul trece peste viaducte inalte si intra in doua tuneluri. Peisajul e domol, fara varfuri abrupte. Pare un ses impadurit.

Pe masura ce inaintam, padurea se retrage, lasand loc unor poieni intinse. Apar primele case din Bucovina. Am trecut de cumpana apelor, suntem deja in tinutul Dornelor. Raurile curg spre est.
Cum inaintam se iveste din ceata varful Ousorul, bastion impadurit al Muntilor Suhardul. Acest varf este semnul ca Vatra Dornei e aproape.

La Straja

În Valea Jiului există două lumi: una a munţilor înalţi şi pitoreşti, cealaltă a oraşelor şi exploatărilor miniere. Pe creste: peisaje, pârtii de schi şi distracţie, pe firul văii: blocuri muncitoreşti, furnale şi probleme sociale. Urcuşul spre Staţiunea Straja porneşte din oraşul Lupeni, vechi centru mineresc situat la 15 km vest de Petroşani. Din Lupeni afli uşor cum ajungi în Straja: fie de la localnici, fie graţie unui indicator colorat care îţi sare în ochi din cenuşiul ambianţei. După 2 km străbătuţi mai întâi printre blocuri şi case apoi pe malul unui pârău ajung la telescaun, pentru cei mai mulţi dintre turişti singurul mijloc de a urca la Straja. Lângă telescaun există o parcare destul de spaţioasă şi supravegheată în permanenţă, iar tariful este de aproape 1,5 euro pe zi.

Construit odinioară, în vremuri prospere, de Exploatarea Minieră Lupeni, telescaunul este încă vital pentru Straja. Dacă la sfârşit de săptămână e mare aglomeraţie în staţiune se întâmplă şi datorită funcţionării acestui telescaun. Există ce-i drept şi un drum, dar e încă neasfaltat, iar în vreme de iarnă cu nămeţi mari de zăpadă nici maşinile puternice nu reuşesc să urce, ba unele rămase înzăpezite sus în staţiune aşteaptă utilajele să facă pârtie ca să poată reveni în Lupeni.

N-am mai fost până acum în Straja. Am auzit numai lucruri bune despre această staţiune dezvoltată uimitor de rapid în ultimii ani. Aşa că abia aştept ca telescaunul să mă ducă până sus la 1400 de metri. Plimbarea asta la înălţime durează vreo 20 de minute cu unele scurte opriri când rămânem suspendaţi deasupra pantelor înzăpezite. Din păcate nu-i îndeajuns de senin ca să mă bucur şi de priveliştea munţilor Vâlcan şi Retezat. Sunt sigur că mai am puţin după ce întâlnesc capătul de jos al unui teleschi, de-a lungul lizierei unei păduri de fag. Sub noi se desfăşoară una din pârtiile Strajei. Câţiva schiori matinali fac primele ture.

Ajung în sfârşit în Straja, staţiunea al cărei nume se află pe buzele a mii de iubitori ai sporturilor de iarnă. E uluitor cum de la o singură cabană în 1990 s-a ajuns în prezent la 360 de cabane şi pensiuni, iar avântul acesta imobiliar cu siguranţă că nu se va opri aici.
Mulţi români poate nu ştiu de munţii Vâlcan, eclipsaţi de faima Bucegilor sau Apusenilor, dar au auzit cu siguranţă de pârtiile de la Straja, de creşterea acestei staţiuni în inima unei Văi a Jiului unde activitatea minieră e în regres. În vale viaţa e dură şi lumea mineră se descompune, dar aici sus, ca un paradox propriu acestor locuri, găseşti comfort şi voie bună, echipamente sportive de firmă, jeepuri şi alte maşini scumpe parcate printre arbori. Mulţi localnici speră ca turismul să fie într-un viitor nu prea îndepărtat o şansă de schimbare în bine a Văii jiului.

Cine nu a mai fost la Straja din 1990 şi ar reveni acum ar avea un şoc. De unde au apărut toate aceste cabane, căsuţe, vile, pensiuni? Să nu uităm: prin anii 90, cam până la ultima mineriadă încă se câştiga bine în Valea Jiului. Unii localnici, spirite practice , şi-au construit o micută cabană la munte. De multe ori aspectul construcţiei lăsa de dorit. Cu vremea s-au arătat interesaţi de Straja oameni cu bani din oraşe mari, cum e Timişoara.. Înfăţişarea imobiliară a staţiunii s-a schimbat.

În Straja sunt şapte pârtii, pentru toate categoriile de schiori. Unele au câteva sute de metri, iar cea mai lungă este de peste 3 km. Unele pârtii au instalaţie nocturnă. După fiecare ninsoare zăpada este bătătorită şi se poate schia în condiţii excelente. La sfârşit de săptămână peste cinci mii de turişti iau Straja cu asalt. Sportul şi distracţia sunt la ele acasă.

Au fost vremuri însă când Straja a fost asaltată de mii de soldaţi. În Primul Război Mondial s-au dat aici lupte sângeroase între trupele româneşti şi cele germane. Linia frontului a fost un timp pe creasta Vâlcanului. Mii de soldaţi au murit atunci. Nu erau condiţii să fie îngropaţi creştineşte, multe cadavre au fost aruncate la grămadă în prăpăstii. Alţii au ramas morţi prin păduri. Multă vreme după aceea ciobanii găseau cizme putrezite, gloanţe şi paftale, iar la săparea fundaţiilor pentru cabane au fost găsite numeroase proiectile. Mai mult, unii păstori au susţinut că ziua prin aceste locuri au văzut trecând aşa ca o umbră câte un soldat din acele vremuri. Mărturiile unor fenomene de tip poltergeist au ajuns şi la urechile unor călugări care, având cunoştinţă şi de alte lucruri ciudate întâmplate la Straja, au cerut construirea unui schit şi au purces la sfinţirea locului întru odihna sufletelor acelor mii de soldaţi români şi germani morţi prin pădurile Vâlcanului. În 1999 a fost înălţat un schit, în fiecare an în Vinerea Mare, punct final al unei procesiuni care evocă drumul crucii. De altfel, o cruce mare de lemn e purtată,cum odinioară Isus, de câţiva enoriaşi care iau drept Golgotă pantele Vâlcanului. În 1996 la Straja a fost ridicată o cruce metalică de 9 m înălţime, datorită unei instalaţii electrice străluceşte noaptea şi e vizibilă de la mare depărtare.

Straja e o staţiune recentă, nu are tradiţie, nu au locuit aici regi sau mareşali, nu o regăseşti în pliantele marilor agenţii de turism. Straja are însă un prezent plin de viaţă şi promite să se dezvolte şi să fie mai atractivă. E un loc al tinerilor, al studenţilor care vor să se simtă bine în vârf de munte, unii îşi trăiesc aici o poveste de dragoste, alţii au venit cu grupul de prieteni. Unii dintre ei mai târziu poate îşi vor construi aici cabana lor. Deocamdată se cazează fie prin pensiuni sau cabane, cel mai mic preţ de cazare fiind de 4-5 euro pe noapte de persoană, cel mai mare ajungând până la aproape 20 de euro cu pensiune completă. În Straja sunt condiţii de cazare care să mulţumească pe toată lumea. Sigur, nu e încă vorba de lux, dar mai târziu, cine ştie ce hoteluri vor mai răsări prin marginea pădurii.